Vreau. Nu vreau.

Acum câțiva ani am avut un impas. A fost o perioadă foarte dificilă, în care îmi făceam mult rău singură. Eram conștientă de răul pe care mi-l făceam și eram conștientă că ar trebui să strig după ajutor, dar nu am făcut-o. Aveam nevoie disperată de el, dar îmi doream ca ajutorul acela să se autosesizeze, să nu fie nevoie să strig eu cu toată puterea mea. Când am văzut că ajutorul nu vine, că nimeni nu vede, că fiecare-i pentru el, am încercat să găsesc în mine însămi puterea de a trece peste. Am încercat să meditez, să fac yoga, să scriu și să caut frumusețea în orice lucru din jurul meu, am început să mă bucur de propria mea companie, să fiu fericită cu mine și cu singurătatea mea.

Anii au trecut, perioade dificile au mai fost, niciuna ca aceea, este adevărat, dar cu toate astea din acel moment am simțit că sunt într-o continuă goană după mine însămi. Niciodată nu m-am regăsit complet, am căutat refugii în orice atunci când singurul lucru care mă făcea să mă simt mai bine nu era și anume scrisul, inspirația.

Acum însă, ceva e diferit. Ceva se simte diferit. Caut acea putere în mine și nu o găsesc, nu găsesc motivația, nu găsesc dorința. Ajutorul nu-l mai strig, tot de la mine trebuie să vină, știu asta, dar aștept și nu vine.

Simt că sunt tânără și viața trece pe lângă mine. Simt că vreau să fac mai mult și nu fac, simt că vreau să cunosc mai multe, să mă implic mai mult, să citesc cărți peste cărți, să dau frâu setei de cunoaștere și în același timp nu fac nimic. Vreau, dar nu vreau. Nu încep de nicăieri, iar dacă încep abandonez.

Îmi doresc totul și în același timp nu-mi doresc nimic. Vreau să fiu aici, să realizez ceva, să fac ceva frumos din viața mea. Mă încântă toate fanteziile pe care viața mi le vinde, dar nu fac nimic să le transform în realitate.

Este atât de ușor să iei o decizie pentru a face ceva rău, ceva greșit.

De ce e greu să te decizi să-ți faci un bine? De ce ai mereu putere să faci rău, dar când vine vorba să faci ceva bine, nu găsești puterea, motivația, dorința?

Advertisements

Aripi

m-au năpădit demonii din nou

pot să mă lupt cu ei și de data asta?

îngerii mei probabil sunt plecați pe undeva, departe, în vacanțe

și m-au lăsat aici singură

m-au scăpat de întuneric și m-au părăsit tot în mijlocul lui

cred că până și ei se săturaseră de mine.

Atunci

Am știut dintotdeauna că în viață singura persoană pe care te poți baza ești tu însuți, însă tot timpul am dorit să caut că nu e așa.

Azi am aflat că sunt doar eu.

Azi am aflat că m-am simțit de prea multe ori pusă la pământ de oamenii din jur ca să mai îmi bat capul fix acum.

Cine mă iubește cu adevărat nu va încerca niciodată să mă doboare la pământ. Cine mă iubește cu adevărat nu mă va jigni niciodată și nu va încerca să îmi scoată la iveală defectele pe care încerc să le ascund atât de mult.

Azi am aflat că nu mai am atât de multe lacrimi pentru lucruri imature și prostești, ci doar pentru ceea ce cu adevărat merită.

Azi am aflat că râul fără fund din adâncul ochilor mei, a secat.

A secat, iar lacrimile mai curg doar două, trei, amare, sărate, aproape uscate și dureroase.

A secat, acum nu mai sunt lacrimi care curg. Acum apar cicatrici pe dinăuntru. Mii de însemnări pe pereții inimii mele, mii de cicatrici adânci ce nu se vor vindeca vreodată, ci doar vor fi date uitării.

Azi am aflat.. că nu mai are rost. Nu mai are rost să mă înțep atât în spini de trandafiri, când pot purta mănuși. Nu mai are rost să port vestă de salvare, când pot sta la mal.

Azi am aflat că uneori riscul pe care ți-l asumi de a cunoaște și de a fi cunoscut nu merită. Nu merită să privești în jur cu seninătate, pentru că până și în ochii celui mai senin om, vei găsi răul, iar răul te va alunga și atunci..

 

Mă urmărește disperarea. Mă bântuie.

E ca o fantomă ce trăiește în mine și cu un ac, mă înțeapă constant în inimă. Se oprește uneori, dar atunci parcă mă chinuie cel mai tare, pentru că nu știu niciodată când va începe iar, nu sunt niciodată pregătită.

Ea se amuză de tresăririle mele, se bucură de modurile în care mă torturează zilnic și are grijă ca ori de câte ori văd lumina, să mă tragă înapoi și să mă îngroape de vie.

Dar nu știe că eu mănânc pământul cu care mă acoperă. Cum altfel aș fi reușit să ies de acolo de atât de multe ori?

Timpul nu mi-e prieten

Eu duc cu mine tot ceea ce am.

Și ca să fiu sinceră, nu am multe.

Am multe de dăruit, dar nu am multe de cărat în spate când ies pe alei lăturalnice.

Am atât de multe de dat, dar nu găsesc cui să-i mai dau și nu toți se mulțumesc atunci când le dai tot ce ai. Unii vor mai mult, iar eu nu dau tot deodată. Mie îmi trebuie timp.

Din păcate sau din fericire, eu sunt tot ceea ce am.

 

 

Adâncuri

Frunze căzătoare pe aleea inimii. Sute, milioane.

Oameni călători prin cămările adâncului nostru, plin de sforțări, simțăminte și bucăți de lucruri adunate de ici, de colo. Puse bine în cutie, ele curând nu vor mai reprezenta decât o amintire a ceea ce eram cândva, o aruncare a gândului în trecut, o poză alb-negru pe jumătate ștearsă, o lacrimă tremurândă alunecând ușor.

Umbre gri pe pereți întunecați îmi sfâșie pielea, mă jumule de durere, mă îngroapă în pământ puțin câte puțin.

Gheare negre și ascuțite mi se plimbă pe corp, mângâindu-mi pielea fină și parfumată, ducându-mă într-o lume în care nimeni n-ar trebui să pătrundă.

E frig aici, e rece, e întunecat și cu toate astea, în sfârșit mă simt confortabil, mă simt acasă. Nu știam că va fi nevoie să călătoresc atât de mult în timp pentru a găsi cel mai îndepărtat și răcoros loc al pământului.

L-am găsit.

Aici, inima-mi bate încet și nu mai sare din piept speriată, luând-o la fugă pe cărări întortocheate, frustrându-mă de atâta negăsire, amărăciune, solitudine, cădere în gol.

Aici, mă simt secătuită de puteri, dar nici nu am nevoie de ele atâta timp cât patul de frunze moarte mă așteaptă să mă culc.

Vine seara.

Stele căzătoare pe aleea inimii. Sute, mii.

 

Solitudine

Ce e de făcut atunci când încerci să-ți cauți scopul și nu-l găsești? Îl caut pe străzi, prin parcuri, prin șanțuri și în spatele oamenilor fără inimă, nu-l găsesc…Ce e de făcut când nu-l găsești chiar pe nicăieri? Oare nu există sau doar e plecat haihui într-o călătorie foarte lungă prin lume? Și dacă e plecat.. are de gând să se mai întoarcă la mine măcar? Nu de alta, dar încep să mă pierd pe mine însămi iarăși și de data asta nu știu cam cât va dura până mă voi găsi, din nou, pe undeva, pierdută, necunoscută, neștiută, în propria-mi solitudine, cu simțămintele răvășite și dureroase.845412895556071

Nimic

Iau parte la degradarea oamenilor din jurul meu, asta am observat de curând. Îi văd cum se duc, îi simt cum își pierd ființa, ușor, ușor, iar eu stau neputincioasă și privesc.

Le aud glasurile stinse cum se chinuie să se facă auzite, glasurile lor fără putere, dar care cândva dominau liniștea inimii mele.

I-am auzit glasul stins, dar nu și inima plăpândă bătând din ce în ce mai încet. Am crezut și am trăit cu speranța că e bine și va fi bine. Am greșit. Am greșit și acum greșeala mă bântuie peste tot.

Noaptea, greșeala nu-mi dă pace.

Ziua, mă urmărește în gând și când aproape am uitat, mă bate pe umăr și-mi readuce aminte.

Mă înțeapă în inimă gândurile, conștiința nu tace, îmi vorbește constant și mai tare decât de obicei. O singură imagine îmi apare non stop în minte și un singur gând îmi tremură pe buze, până și ziua la miaza mare.

Acum e prea târziu ca să-mi doresc și e prea târziu ca să sper.

Prea mult timp a trecut, iar eu am făcut prea puține, ba chiar aproape nimic, aș putea spune.

Nimicul ăsta o să-mi stea acolo pe inimă ca un bolovan greu, aducându-mi aminte tot timpul. N-o să mă lase să uit și n-o să mă lase să mă iert. Pentru că nu merit. Pentru că nu sunt eu cea care trebuie să se ierte. Pentru că iertarea trebuia să vină din altă parte, iar partea aia nu mai e, degeaba o caut, degeaba o strig, degeaba o chem noapte de noapte.

 

8 septembrie, zi sfântă

Ora 20:22.

Un om zace căzut pe asfalt, în fața unui magazin. Oameni trecând prin fața lui, gălăgie, nepăsare.
În drumul meu spre casă, îl întâlnim şi ne roagă să sunăm la o salvare, se simte rău. Zis şi făcut.
“- În curând va sosi un echipaj.”
Vrăjeli, vrăjeli, vrăjeli. Trec 26 de minute, omul încă zace, salvare… nicăieri. Începe să se roage la Dumnezeu, să îşi dorească să plece din lumea asta. Şi de ce nu şi-ar dori? Aici nu e nimic, înafară de multă răutate.


20:48. Al doilea apel la salvare.


Acelaşi ton sictirit ne ia la mişto prin telefon.
“- Toate echipajele au fost luate.
– Ok, îmi puteți spune măcar un interval în care ar ajunge o ambulanță aici? Omul e întins pe jos de mai mult de 30 de minute.
– De unde să ştiu eu? Ți se pare că sunt taximetrist? Stai şi aşteaptă.”


Ora 22:10.

O ambulanță fără lumini sau sirene pornite ajunge cu viteza melcului.
Doi bărbați sictiriți coboară şi încep să pună întrebări.
Se pregătesc să aducă targa, iar prietenul meu întreabă dacă au nevoie de ajutor să îl ridice pe bietul om, răspunsul este pozitiv.
Aduc targa, unul dintre ei stă sprijinit de maşină, timp în care celălalt bărbat sictirit îi pune o mască pe față omului. Lumea începe sa se adune, mânată de curiozitate, abia la vederea ambulanței. Până în acel moment toți treceau pe lângă, fără pic de interes.
Omul este pus pe targă, unul dintre bărbați stă şi se uită timp în care eu şi prietenul meu îi strângeam pungile cu mâncare, iar un alt martor ajuta cu targa.
“- Ce facem cu pungile astea? E singura lui mâncare.
– Nu ştiu.”
Apoi urmeaza replica bărbatului de pe ambulanță care a stat şi a privit în tot acest timp:
“- Mamă, ce m-am săturat de boschetari dinăştia.”
Prietenul meu încearcă să pună pungile cu mâncare şi sticla cu apă lângă omul întins pe targă.
“- Unde să pun punga asta?”
Răspunsul a fost:
“- Nu ştiu, ia vezi, leagă-i-o de gură.”


Ora 22:15.

Ambulanța pleacă, iar o dată cu ea pleacă şi speranța mea că mai e bunătate rămasă în lumea asta. Sufletul mi se strânge, se încleştează, se face nod, iar tristețea şi dezamăgirea mă apasă.
Astăzi e Sf. Mărie, azi-noapte bunica mea a devenit un înger, drumul de întoarcere din Grecia a fost un calvar plin de durere, neputință şi lacrimi. Cu toate astea, tot am găsit puterea de a fi om. De a ajuta.
Oare indivizii ăştia ce au pățit de nu au găsit puterea să fie oameni cu cei din jurul lor?…

Când faci o scurtă verificare a ceea ce se întâmplă în jurul tău și privești adânc în viața ta, pe ce anume te concentrezi mai tare? Pe acele câteva părți care îți fac viața mai frumoasă sau pe acelea urâte care nu-ți dau pace? Și dacă părțile urâte au un impact mai puternic și fără să vrei te concentrezi pe ele, e un lucru rău? Pare ca și cum ești nerecunoscător față de ceea ce ai frumos în jur, sau doar pare ca și cum ești realist și privești totul dintr-un unghi greșit?