Nimic

Iau parte la degradarea oamenilor din jurul meu, asta am observat de curând. Îi văd cum se duc, îi simt cum își pierd ființa, ușor, ușor, iar eu stau neputincioasă și privesc.

Le aud glasurile stinse cum se chinuie să se facă auzite, glasurile lor fără putere, dar care cândva dominau liniștea inimii mele.

I-am auzit glasul stins, dar nu și inima plăpândă bătând din ce în ce mai încet. Am crezut și am trăit cu speranța că e bine și va fi bine. Am greșit. Am greșit și acum greșeala mă bântuie peste tot.

Noaptea, greșeala nu-mi dă pace.

Ziua, mă urmărește în gând și când aproape am uitat, mă bate pe umăr și-mi readuce aminte.

Mă înțeapă în inimă gândurile, conștiința nu tace, îmi vorbește constant și mai tare decât de obicei. O singură imagine îmi apare non stop în minte și un singur gând îmi tremură pe buze, până și ziua la miaza mare.

Acum e prea târziu ca să-mi doresc și e prea târziu ca să sper.

Prea mult timp a trecut, iar eu am făcut prea puține, ba chiar aproape nimic, aș putea spune.

Nimicul ăsta o să-mi stea acolo pe inimă ca un bolovan greu, aducându-mi aminte tot timpul. N-o să mă lase să uit și n-o să mă lase să mă iert. Pentru că nu merit. Pentru că nu sunt eu cea care trebuie să se ierte. Pentru că iertarea trebuia să vină din altă parte, iar partea aia nu mai e, degeaba o caut, degeaba o strig, degeaba o chem noapte de noapte.